Și încă se poate...

...să te rupi de lume, să pierzi noțiunea timpului, să stai în parc la 10 seara cu mainile și picioarele dezgolite și să simți cum fiecare adiere de vânt îți mângâie pielea. Încă e vară și gâzele alea mici cât un fir de nisip se urcă pe tine, te gâdilă ușor și te mușcă fără rușine în speranța că o să devii unul de-al lor, și dacă reușești să asculți foșnetul frunzelor și greierii care te îmbie să cânți cu ei, orice gând dispare. Pentru câteva momente poți să auzi povestea copacilor și poți să fii un copac. Poți să te desprinzi de căldura orașului, de grijile mărunte care te macină și care îți presează creierul până în punctul în care ai vrea să-l scoți sau să-l adormi. Și în cealaltă lume, tot ce trebuie să faci e să închizi ochii și să asculți fabuloasele concerte și să simți combinația perfectă de mirosuri: flori, iarbă, frunze, scoarță umedă și pământ plin de vietăți. 

Perfecțiunea există în natură și suntem norocoși că ne putem contopi cu ea și putem comunica. Putem să facem schimb de informații. Noi vărsăm grijile prostești și primim în schimb o doză de liniște, iubire, pace și frumusețe. O doză suficientă cât să-ți relaxeze mușchii și să le dea chef de a descoperi locuri noi și să împlinească vise care nu știai că le ai. 

Și când se golește, te poți întoarce, pentru că încă se poate. 

Ochii care nu se văd se uită...

......până se revăd.

Mai am o zi în care pot să-mi trăiesc viața normal. După aceea va trebui să o trăiesc la maxim. Pentru că ochii pe care m-am obișnuit sa-i uit se întorc. Și nu-mi permit să petrec cu ei clipe mai puțin decât extraordinare. 

Cu fiecare despărțire parcă moare o bucată din mine și reînvie de câteva ori pe an. E grea resuscitarea!

Crezi ca dacă nu-i vezi și nu îi auzi, îi uiți? Poate creierul uită, dar sufletul nu. Și crezi că te-ai călit, că ai înviat de atâtea ori și te-ai obișnuit. Dar de fapt când îi revezi, nu-ți ajunge trupul și forța mâinilor să le arăți cât ți-au lipsit și cât de mult ai vrea să moară din amintiri pentru că oricâte zile ai primi izbăvire, știi că iar trebuie să-i uiți și să o iei de la capăt într-o lume în care parcă timpul stă în loc. Într-un loc în care te prind furtunile și te udă până la piele, apoi iese soarele și într-o clipă pare că nici n-a fost. O lume în care nu te poți trezi din beție, unde toți dansează haotic de parcă nu aud muzica.

Și ai vrea să mori cu ei, dar încă nu...

Energii

Citesc ceva articole legate de personalitate, motivare personală, stimă de sine și multe altele din zona asta și îmi dau seama că teoria o știu în proporție de 80%. Dar cum rămâne cu practica? 

Cunosc câteva persoane, și insist pe câteva, care pur și simplu îmi predau o energie fantastică. 

Una din ele îmi dă deseori o energie negativă, de altfel cu ea petrec cel mai mult timp, după cel petrecut eu cu mine și consider că e provocarea cea mai mare pe care o puteam primi. E antiteza, completarea și oglinda mea. Are grijă de mine, mă ceartă exact cum m-aș certa eu, ma încurajează așa cum am nevoie, mă împinge așa cum încăpățânarea îmi spune că nu am nevoie, îmi dă speranțe când sunt la pământ și mă scoate din sărite într-un fel în care nimeni nu reușește. Asta despre energia clocotândă și haotică.

Dar energia pozitivă, în stare pură și constantă, care parcă mă umple din cap până în picioare, de la firul de păr până în vârful unghiilor, o găsesc atât de rar, încât aș vrea sa o sug din persoanele respective, să o închid într-un borcan și să o am la îndemână atunci când simt că o iau la vale. E așa de intensă că mă face să plâng. De fericire. De plină ce mă simt.

Dar vorbeam despre încredere în sine. Cred ca vine la pachet cu nebunia și cu energia. Nebunia să faci un lucru până îți iese. Să nu te lași orice ar fi. De fapt nici nu-i așa greu. Dacă ai trăi doar ca să faci lucrul respectiv, ai încerca de 1000 de ori, pentru că altă ocupație nu ai avea. De ce renunțăm așa ușor? De ce ne convingem și ne lăsăm convinși că nu putem, că nu are rost să încercăm? Ce altă ocupație avem, înafară de a încerca?

Dacă aș avea mai multe persoane în jurul meu, aș încerca o mie de chestii. Fiecare ar veni cu câte o idee. Aș fi cobaiul perfect. Sunt cobaiul perfect. Învăț orice. Numai să ai energie.

Și uneori simt că și eu eman energie pozitivă, dar nu constantă. Ador să stau singură, să fac de mâncare, să cânt, să mă uit la un film și să aud fiecare cuvânt, să nu mă deranjeze nimeni, să mă pierd într-un peisaj minute întregi, să mă cuprindă o amintire, sau să nu vreau să renunț la una. Dar vine o vreme când mă satur, și m-aș lăsa umplută de energia altora, și aș lua-o de la început.

Dar persoanele alea sunt așa de rare, și așa de scumpe vederii mele...

Cum am ajuns așa?

Era o vreme în care râdeam mult, în care gândeam, spuneam și făceam multe prostii. Prostii de adolescent. Dar care nu deranjau pe nimeni. Când observam o reacție mai ciudată, se citea pe chipul meu rușinea, mai exact mă făceam ca semaforul de roșie. Până în momentul ăla totul era perfect, ce era înăuntrul meu, era și afară.

Dar de ce să-mi fie rușine? Că așa te învață lumea asta, să-ți fie rușine că nu ești la fel, că nu ești șmecher sau...sau totul era în capul meu. Am început să mă urăsc pentru faptul că roșesc, dar în loc să continui să mă exprim și să mă gândesc de ce reacționez așa, am ales calea ușoară. Ușoară în teorie. Am început să nu mă mai exprim, să-mi reprim izbucnirile, am încercat să fac totul în așa fel încât să ies cu fața curată, să nu cadă vina pe mine, totul ca să nu roșesc. Și am cam reușit. Azi rar mi se întâmplă să roșesc! 

Întotdeauna vorbeam în sinea mea, aveam discursuri elaborate pe care le țineam pentru mine, până când am început să scriu. Și chiar și atunci încercam sa impresionez, să fac pe cineva să mă cunoască și să mă placă citind gândurile mele, în loc să le audă din gura mea. Cum am ajuns așa? 

A trecut un an și jumătate de când nu am mai scris. Și ce dor mi-a fost! Acum dacă recitesc, poate râd, poate îmi place, dar cu siguranță nu vreau să șterg, pentru că așa am simțit atunci. Și  nici nu contează cine citește și ce crede. E felul meu de a face ceva. 

Dar cum să stai fără să faci ceva? Mă gândeam în drum spre lucru la copilărie. Copiii fac ce vor. Plâng, fug, urlă, nu se uită în spate, nu-i roade conștiința, nu încearcă să pară ceea ce nu sunt, nu manipulează pentru a li se recunoaște un merit care nu le aparține. Mă refer la cei mici mici, care nu au avut binecuvântarea să primească deosebita educație spălătoare de creiere. 

Unde ne pierdem pe drum? De ce când poți să faci ce vrei, alegi să fugi, să te ascunzi? De ce ne e frică? Ce se poate întâmpla? Chiar dacă ți se spune în fiecare zi să nu greșești că altfel ești pedepsit, de ce nu te gândești că de fapt nu se poate întâmpla nimic? De ce alegi să te cufunzi în banalitate, în stresul altora? Nu e stresul tău. De ce mergi cu turma? De ce cu turma aia? 

Dacă nu te încadrezi ești exclus și marginalizat, de acord. Dar rămâi tu!

Cum am ajuns aici? Să nu mai putem gândi limpede, să nu-ți mai poți urma instinctele, de frică să nu pari penibil și să nu fii arătat cu degetul. Și dacă ești, ce-i? Ce se întâmplă? Atâta frică emanăm, încât ne îmbolnăvim unii de la alții. În loc să ne vindecăm, să ne ajutăm, ne săpăm unii altora gropile. Și apoi mai și râdem. E o boală contagioasă. Dar tot ce trebuie să faci e să oprești tratamentul!

Atât de multe am de spus, de întrebat și de făcut, încât îmi vine să vărs tot afară, dintr-o dată. Dar ăsta e începutul. Nu mai pot să țin în mine, nu mai am loc. Unii vor râde, alții vor empatiza, alții vor zice că sunt nebună. Chiar vă rog! Dar ziceți cu voce tare. Nu țineți în voi! 

Oare numai pe mine mă doare așa tare când tac? 

Vibro solar

Un vibro solar, pe langa faptul ca este un solar (nu din acela unde se cresc legumele), permite sa faceti in timpul unei singure sedinte si solar si fitness. Super!! Evident ca e bun de nimic, ca doar daca vrei sa faci fitness de 5 ori pe saptamana iti faci abonament la o sala, nu te duci la solar pentru asta. Dar banuiesc ca masajul oferit este ca un bonus, pe langa faptul ca iti creste inima cand te bronzezi instantaneu, mai ai parte de un rasfat. Ce poate fi mai placut, ce poti cere mai mult? Oare este vreun negru mic care sta sub aparat si cu manutele lui fragile iti ofera un masaj de zile mari? Sau doar te scutura aparatul putin?

Imi plac tare mult fetele a caror culoare a pielii e unica in urma folosirii solarului. Este un maro-auriu-mustariu-afroromanesc, o culoare cu totul deosebita, pe care n-am mai intalnit-o nicaieri. Parca au sfarmat roci de pe Marte si au folosit pudra obtinuta in loc de cacao pe care o pui in lapte.

Oare e o moda pe care unele fete nu se pot abtine sa nu o puna in aplicare?  Poate ca a existat candva oul, sau gaina, o pioniera in ale bronzatului si celelalte doritoare i-au urmat pasii. Sau razele solarului afecteaza gandirea si astfel fiecare e pe cont propriu? Ar fi foarte util un studiu pe tema asta.

Daca stau sa ma gandesc, fiecare dintre fetele bronzate excesiv sunt mici Michael Jacksons-i. Poate sunt fane si in semn de recunostinta si admiratie s-au gandit sa traiasca pe pielea lor ce a trait el. Frumos gand, dar oare daca printr-o minune si-ar da seama de ridicolul situatiei si daca ar opri sedintele, pielea le-ar reveni la normal? Ma repet: un studiu ar fi foarte util, pentru cele in cauza in special.

O alta intrebare care imi vine in gand este urmatoarea: de ce doar fetele sufera de acest sindrom? Nu tin minte sa fi vazut vreun baiat la care sa ma uit si sa-mi fac cruce, poate doar din alt motiv (sprancene arcuite care dau impresia de papusa). Cu totii vrem sa fim frumosi, deci bronzati, dar baietii de ce se stiu opri la timp? Bine, nu sunt ei cu nimic mai buni, ei fac alte prostii, dar aici e vorba de bronzat.

Se zice mai nou ca razele emise de solar sunt mai sanatoase decat cele ale soarelui, si eu n-am cum sa contest asta, nici nu incerc, fiecare face ce vrea cu sanatatea lui. Dar ce-i prea mult strica. La vedere. Se vede ca nu le pasa de pacea mondiala si de iubirea de semeni, ca altfel s-ar gandi la marea populatie care sufera.

Adam si Eva

De cand ma stiu imi plac regulile. Intotdeauna le-am urmat si m-am ofticat si enervat cand cei din jur le incalcau si nu erau pedepsiti pentru asta. Deci si cei care trebuiau sa fie atenti ca regulile sa fie respectate dadeau cu bata in balta. Si asta ma enerva si mai tare. Ce e asa greu sa urmezi regulile? Si o maimuta s-ar descurca. Poate tocmai din cauza asta imi place sa fac cum scrie la carte, pentru ca regulile sunt usor de urmat. Nu-ti pune mintea la contributie, nu poti sa gresesti, nu-ti asumi riscuri. 

Dar cand regulile nu se aplica, cand toti cauta portite si fac compromisuri, de ce sa ne stresam? Oricum nimeni nu apreciaza persoanele care se straduiesc sa urmeze regulile. Si la urma urmei, nu tot e negru sau alb. Nu poti sa fii radical, ar trebui sa fii batut in cap. Nu are sens sa te fortezi sa faci lucrurile dupa un plan batut in cuie cand devierea de la plan este benefica pentru toti. 

Nu poti sa te superi pe cineva ca nu a ajuns la 3 la gara cand tramvaiele s-au stricat si taxiul pe care l-ai luat ulterior a avut accident. Nu poti sa te superi pe X ca a uitat sa cumpere mere, chiar daca a promis. Nu are sens sa ajungi la lucru la 9 fara 10 cand seful ajunge la 9 si 5. Asta ar trebui sa aplic eu dar OTL-ul nu ma lasa  :) 

Poti sa mananci drob de miel de Craciun, cozonac in mijlocul verii, lapte si varza la aceeasi masa, poti fi barbat mai aranjat ca o femeie, femeie mai dura ca un barbat, poti sa ai par vopsit la 13 ani si sa porti chiloti tanga la 80. Regulile ni le impunem singuri, nimeni nu ne pune cutitul la gat sa ne oblige sa purtam negru la inmormantari si rochie alba la nunta. Dar cum s-ar uita la noi babele cu baticuri daca am aparea la propria nunta in rochie mov cu picatele rosii? 

Vai fata mea, ce rochie e asta? Nu respecti tu obiceiul? Si ti-a si vazut sotul rochia inainte de ziua nuntii? Vei avea ghinion 7 ani cate 7. Si inca 7 generatii de acum in colo :)

Ma gandeam azi de ce a fost odata ca niciodata Adam si Eva? De ce nu a fost Adam si Emil? Sau Eva si Ioana :)

Eu vreau sa cred ca cei doi ne arata ca trebe sa fie un echilibru in tot ce facem. Cate putin din fiecare. 

Asta nu inseamna ca sunt de acord cu homosexualitatea.

Reteta perfecta

Sa ne imaginam ca urmeaza sa ai o prima intalnire. Eu te sfatuiesc sa citesti urmatorii pasi pentru a fi sigur/a ca nu dai gres. Eu nu am dat, deci..sa incepem.

Poate nu ai experienta, dar esti entuziasmat/a. Trebuie sa ai grija sa fie o provocare pentru tine, dar nici ceva inabordabil, sa nu dai gres din prima. Te pregatesti fizic si psihic, iti derulezi povestea in minte, cum se va desfasura totul, dar nu inveti nimic pe dinafara, trebuie sa lasi si intuitia, instinctul si flerul sa-si faca treaba. De aghiotanti nici nu mai vorbim, nu au ce cauta. Le vei povesti prietenilor cuvant cu cuvant mai incolo, nu e bine sa fie si alte persoane de fata. Stiu ca toti iti dau sfaturi, dar incearca sa nu aplici cate ceva din fiecare sfat, fi tu insuti, ai incredere in tine. In mijlocul actiunii nu intra in panica daca ceva nu se intampla cum ti-ai fi dorit. Pastreaza o atitudine detasata, dar in sinea ta fii cu ochii in patru, inregistreaza totul mintal. 

Facem pasi mici, punem caramida cu caramida, avem rabdare. Numai asa vei capata experienta si vei invata din propriile greseli.

Nu-ti iese din prima, nu-i asa mare tragedie, oricand poti minti. :) Si mai incerci odata. In timp vei observa cum la primele intalniri vei improviza tot mai mult. Cred ca cel mai important e sa nu renunti, sa ai rabdare si sa nu uiti oala pe foc. Intradevar, pana acum am vorbit de mancare :D

Sunt inca novice in arta gatitului, dar intr-una din zile am pus in aplicare aceasta reteta si mi-a iesit un orez cu ciuperci si mazare de m-am lins pe degete, la propriu. Asa ca, urmati reteta perfecta cu incredere si succesul e garantat! :)